The current self feels good when you experience nice small things: a coffee break, a cigar, a trip, a walk in the park, a movie, a few minutes of sleep in the morning, good music or easy days at work. The current self doesn’t want to be caged, to think of the future, it just wants to have fun in the present, all the time.

The remembering self wants to build new unforgettable memories, so you can be proud of them for a long time in the future. It sometimes gives up instant gratification for what he could get in the future: a shorter vacation now for freedom later, a shorter work break for a bigger business later, no movies tonight for a better health later, waking up early so that you could do more in the long run, hard work so that you can be rich and do whatever you want, tough experiences so that you can grow yourself and inspire others.

We are all a mix of those two selves, that can only coexist. For me, as a climber, the remembering self primes when it comes to the mountains: I want to remember unforgettable actions, I want to feel good for a long time knowing I tried the impossible and got to a place so high – at over 8000m altitude, without oxygen. The remembering self gratifies me every single time I think of what I did, even though in that moments the current self was so much ignored and I was so close to not coming back. Now, back at sea level, my remembering self still primes in my daily activities.

Balance means to keep both selves in control to be able to do the usual daily routines when the experience ends, when the goal and the dream is no more.

Knowing how my mind operates means I know I always have to have a goal bigger then the last one, bigger than myself, so that I can feed my remembering self. Otherwise my life begins to feel less and less interesting, the small things that feel good fade away day by day.

What kind of self is larger in you? The current one or the remembering one? Eventually, it’s not about your activity but about your mindset. That mindset is something that the ones around you might like or might hate, but in no case can go unseen. In the long run, it’s obvious which of the two selves is more fulfilled.

Dream big!

You meet, you both smile a lot and feel very energetic, you talk and everything seems perfect. The other one explains the idea, tells you he really wants you as his business partner, that you will have a large share of the business, that you will both make a lot of money, you will have massive impact. You have to bring some money, time and effort in the game but it’s fair sharing of contribution and of shares. All the talk lasts about an hour, maybe less, it’s all to good to be true. You fell you want to start the next day, you want to go all in. That day, you tell to all your close ones what a great idea you heard, what an opportunity… You are so eager to find out more.

Just that the next day you know, when something looks to good to be true, it usually is. You begin to question various aspects, you remember a tremble in the other’s voice, a not-so-strong shake of hands, a voice that seemed uncertain, gaps in his speech… You just remember behaviors, actions, gestures and looks, although one day before you didn’t even notice. That is your subconscious mind telling you something is fishy, something is not good. Then you start to ask logical and rational questions for everything that seemed perfect. You question your judgement, the other’s judgement, sometimes the others good intentions.

And then, at some point, you change your mind. It’s not worth it, it’s not good, you know it and more important, you feel it. You move on, looking and testing other ideas, other people.

How do you know when you should go on and when you should give up? How do you test the other party’s good intentions? Even before you embark in a business model generation, you have to know who is really by your side. Listen to your logic, to your judgement, but most important to your guts. After you hear hundreds of ideas and see what happens to them in the first months, your brain will be trained enough to recognize the good opportunities, to feel when something or someone is fishy. After many hours of just listening without taking action, of meeting thousands of people, you will know when to take action. Just pay attention, learn by observation and wait for it…

Utimele zile in Kathmandu sunt din ce in ce mai lungi, vrem sa plecam de acolo, sa ajungem mai sus, sa incepem adevarata aventura. Chinezii ne intarzie 4 zile cu permisele si suntem nevoiti sa asteptam… In capitala febrei tifoide, fara vaccinuri facute, stam departe de zonele murdare pe cat putem.

In zona centrala, Tamel, cartierul turistilor, gasim cateva librarii cu carti de munte. Daca vrei sa gasesti toate cartile despre munti intr-un singur loc, Kathmandu este acesta. Albume foto, biografii ale alpinistilor celebrii, povesti despre expeditii, carti documentare, tot ce iti poti dori. Ne luam cateva pentru zilele lungi pe care le vom petrece in aclimatizare, in Base Camp.

In ultima seara desfacem toate bagajele si le reorganizam in cele 4 butoaie primite de la agentie, pentru a le distribui in mod egal pe iaci.

Numaram si verificam cum incape fiecare element in bagaj, stam destul de tarziu in noapte sa impachetam tot. Dimineata cei de la agentie ne iau cu autobuzul, urmand sa traversam spre China…

Pe un drum desfundat, parcurgem cei cativa km ce despart Kathmandu de granita cu China. Peisajul este musonic, vedem paduri umede si dealuri cu soluri rosii si plantatii de orez, asa cum ne-am imaginat.

In granita, pentru ca nu aveam permis special pentru telefonul prin satelit, cei de la agentie ne recomanda sa bagam telefoanele in buzunare sau sa le tinem legate la glezna. Tibi se ocupa de asta, punem SPOT-ul si telefonul acolo si trecem cu ele ilegal in China

Anul acesta, in Himalaya, SPOT-ul ne-a ajutat sa va comunicam pozitia pe harta si un mesaj predefinit, mai ales in zilele cand nu am avut baterie pentru telefonul prin satelit.

Tibi folosind SPOT-ul in Tibet, intro tura de aclimatizare la 6000m.

Noi am folosit doar cateva dintre functiile dispozitivului, din fericire nu si pe cele de salvare. Asa cum este descris pe site, “jucaria” este utila in mai multe situatii:

Am avut “placerea” sa nu experimentam aceasta functie, insa din cele intelese functioneaza cu succes in majoritatea tarilor, iar in tarile dezvoltate cu siguranta. Noi avem indoieli ca in Tibet, unde nu nimeni nu are voie sa zboare cu elicopterul ar fi venit cineva sa ne salveze. Stiam ca trebuie sa ne bazam doar pe noi, sa avem grija unul de altul.

Doamne’ fereste, adica sa anuntam cativa oameni apropiati ca avem probleme? De fapt, acest mesaj l-am setat cu un alt mesaj predefinit, care spunea ca suntem la peste 7000m. Intr-un fel, e tot “o urgenta in care viata nu este periclitata” – asta daca nu stam prea mult acolo sus.

Asa am reusit sa trimitem mesajele direct in site fara sa avem acces la internet, iar in zilele cat am fost sus si nu am putut sa comunicam altfel v-am anuntat ca suntem ok. Aproape…

Buton pe care noi l-am setat sa transmita ca suntem la peste 6000m.

Functia ar fi fost utila pentru ture mai scurte, daca am fi vrut sa marcam traseul pe GPS. Track progress consuma destul de multa baterie, altfel SPOT-ul in modul in care trimite doar mesaje predefinite rezista cateva saptamani bune cu 3 baterii AAA.

Ne-a placut foarte mult motto-ul lor, “Live to tell about it”.

Pe scurt, l-am folosit, ne-a ajutat si v-a scapat pe voi de ingrijorari suplimentare. Daca ai de gand sa iesi in natura pentru diverse ture – pe munte, cu bicicleta, off-road, pescuit sau vanatoare, ia-l la tine. Te va scapa de batai de cap, ii vei linisti pe cei dragi spunandu-le ca esti in regula fara sa fii nevoit sa ii suni zilnic si poate asa te vor lasa sa faci lucrurile extreme si a doua oara

Enjoy the wild!

Cand te pregatesti sa urci in Himalaya, stii ca vei avea de suportat lipsuri: frigul, mancarea putina, greutatea echipamentului, singuratatea de pe munte… Fiind intr-o tara a lumii a III-a inca din primele zile ale expeditiei, intr-o lume exotica si spirituala, intamplarile si momentele dificile ne-au ajutat sa ne acomodam cu ideea ascensiunii.

Sunt acele momente cand te gandesti unde esti, ce vrei sa faci, speri ca totul va fi in regula, ca lucrurile vor merge asa cum ai planificat. Insa de fiecare data apare ineditul, neprevazutul, esti nevoit sa cauti singur sau cu colegul de echipa rezolvarea. Inceputul a fost sa ne organizam pregatirea expeditiei in Kathmandu…

Timpul curge altfel, pentru noi foarte lent in primele zile. Cei din jurul nostru nu se grabesc, avem 1-2 activitati programate in fiecare zi. Fiind obisnuiti cu agitatia pre-expeditie, modul asta de viata ni se pare rupt de realitate. Avem doar un singur internet-cafe, undeva pe acoperisul unui hotel de 5 etaje. In fiecare seara mai trecem pe acolo ca sa publicam ceva nou pe blog sau sa citim mesajele de la voi.

Ne dam seama dupa cele cateva zile ca ne place si noua sa fim mai relaxati, sa ne gandim la noi, la motivele pentru care suntem acolo, sa uitam din ce in ce mai mult agitatia si grijile cotidiene.

Avem mai putin, tot ce putem folosi in aceste 6 saptamani cat vom fi aici este impachetat in 2 genti de expeditie. Sentimentul este dificil la inceput, insa pe masura ce zilele trec si ne dam seama ce putine ne lipsesc, apreciem aceasta atitudine de “Less is more”.

Steagurile de rugaciune, mirosul de tamaie si plante aromate, betisoarele parfumate, culorile si templele ne fac si pe noi sa fim spirituali, ganditori, sa ne linistim si sa privim cu incredere inainte.

Cea mai mare stupa budista din lume, in Kathmandu. Un loc de pelerinaj pentru credinciosi si turisti unde steagurile de rugaciune flutura in vant, adunand spiritele bune deasupra locului. In imediata vecinatate a stupei gasim si un templu budist.

Vedem in departare si sfantul templu Pashupatinath, inchinat zeitei Shiva. Fumul care se ridica in departare ne da de inteles ca aici se fac si incinerarile, tipice pentru hindusi.

Femeile sfinte, batrane, nu au alta indatorire decat sa se roage.

Zona templelor abunda si de scoli traditionale de arta, unde localnicii picteaza pe panza de bumbac imagini traditionale: mandala. Ele pot semnifica universul, facerea lumii, treptele de spiritualitate, zeitati… Parasim scolile impresionati de operele de arta si mai mult decat atat, de preturile exorbitante pe care le cereau vanzatorii: intre 200 si 1000 dolari pentru un “tablou original”.

Plecam din Patan inapoi spre orasul aglomerat, insa gandul ne ramane la spiritualitatea si aglomeratia de simboluri pe care am vazut-o. In acelasi loc atat de multe culturi, atat de multi oameni, atat de multa credinta…

Ar fi fost bine sa avem vaccinurile facute, insa noi am sperat ca vom petrece mai putine zile expusi bolilor tropicale. Spre fericirea noastra, am avut noroc sa nu ne contaminam cu nici un virus – febra dengue, febra tifoida, malarie…

O experienta culturala, un mediu diferit total fata de cel de unde veneam noi, capitala Nepalului ne-a invatat sa apreciem de unde venim, sa admiram Bucuresti-ul, sa nu ne mai plangem de aglomeratie, praf, fum sau claxoane.

Aeroportul International Tribhuvan din Kathmandu

Am fost intampinati de o multime de nepalezi dornici sa ne care bagajele si sa primeasca un bacsis consistent dupa aceea

Toata populatia incearca sa iti vanda ceva, ceva ce gasesti in alte zeci de locuri. Preturile sunt umflate uneori si de 20 de ori, pentru a avea de unde sa negocieze… In total, o lume saraca, unde fiecare rupie conteaza.

Comercianti, localnici saraci, muncitori, oameni care se roaga, toti stau pe troatoarele murdare si isi traiesc vietile asa cum le-a fost scris de catre zei. Ca si in India, populatia e impartita in caste.

Nu poti sa traversezi o intersectie aglomerata fara sa auzi in repetate randuri: “Hey, Friend, Rishkaaaaaa?” La inceput e inedit, apoi amuzant, insa dupa cateva zile agresivitatea lor incepe sa te deranjeze pana la punctul in care ii ignori… Nu putem sa ii condamnam, ci doar sa le apreciem tenacitatea cu care incearca sa ne vanda o plimbare cu risca.

Copilul de pe marginea drumului, lasat singur afara intre masini, turisti, localnici, gaini si biciclete ne face sa ne gandim: “Ca-n India!” Mai tarziu vom afla ca in Kathmandu e de fapt mai curat si mai civilizat pe alocuri decat este in India… Prin comparatie cu locul de unde venim, Bucuresti-ul e departe in Europe, departe in lumea civilizata.

Urc, pas dupa pas, intrerupt doar de cele 16 respiratii necesare ca sa nu ma prabusesc…

Ma doare tot ceea ce am in interior, asa cum imi spunea Tibi, ma simt ca o carcasa plina de organe bolnave. Picioarele imi tremura fara sa ma pot controla, desi am incalzitoare in bocanci degetele imi sunt inghetate. Mi-e teama sa nu le pierd, de asta mi-e cel mai teama acum, stiu ca din momentul cand nu o sa ma mai doara e de rau. Sper doar sa nu degere in profunzime.

Ma gandesc la fermoarul rupt si la frigul care patrunde in bocancul drept. Poate daca imi cumparam bocancii noi in expeditia asta, in loc sa ii folosesc pe cei din expeditia din 2003 de pe Everest m-as fi simtit mai bine. Poate… Insa tot altitudinea si lipsa aclimatizarii ma fac sa simt frigul atat de intens.

Vantul adie usor, din cand in cand trebuie sa scutur gheata de pe masca de polar care imi imbraca fata. Incerc sa respir prin membrana care ma protejeaza pentru a nu-mi ingheta plamanii…

Sunt depasit de alpinistii care vin din tabara 2 cu oxigen, trec cu o viteza incredibila pe langa mine. Daca as avea si eu oxigen… ce simplu ar fi toata asta. Insa nu, noi ne-am facut-o asa, noi am ales sa mergem fara – si din pacate, tot noi a trebuit sa plecam mai putin pregatiti, cu echipament vechi si uzat.

Merg foarte incet dezlegat de pe coarda fixa, m-ar enerva sa ma tot dezleg si leg la loc de fiecare data cand trec pe langa mine clientii cu oxigen. Prefer sa am grija, atat cat cred ca pot si sa merg langa coarda, singur.

Cineva ma striga din spate, ascult atent prin frig. Parca striga “Adi”, nu sunt sigur. Ascult mai atent, mi-e prea greu sa ma intorc sa vad daca e Tibi. Dupa cateva secunde aud din nou ceva, insa tot nu ma intorc. Mai fac 2-3 pasi, respir agitat, apoi intr-o secunda de liniste il aud pe Tibi strigandu-ma. Ma intorc, ii reperez frontala in intuneric si strig inapoi catre el. Imi spune ca se intoarce la cort, nu ii e bine, insa nu are suflu sa imi spuna mai multe. Il aud de undeva din departare, mai reusesc sa il intreb doar daca ii e rau si trebuie sa cobor spre el. Imi spune ca nu, e ok, se intoarce singur. Ma intreaba si el la randul lui daca am nevoie de ceva, ii spun ca nu, sa aiba grija sa ajunga intreg la cort si ne vedem mai tarziu.

Ma gandesc pentru cateva secunde ingrozit unde sunt, unde sunt singur acum. Cu un echipament precar, fara oxigen, fara nimeni langa mine, la 8000m in Himalaya. E un frig de imi vine sa plang, sunt atat de deshidratat ca nici macar asta nu mai pot sa fac.

Sunt aici dupa un an de incercari, eforturi intense, zile grele, promisiuni facute prietenilor si partenerilor. Promisiuni ca ma voi duce cat de sus este posibil, in acelasi timp promisiuni ca ma voi intoarce intreg inapoi acasa.

Acum inca mai pot, mai am energie cel putin sa ma duc si sa ma intorc – asa mi se pare. Tot ce pot sa fac, tot ceea ce vreau este sa urc, sa ma duc pana acolo sus, sa stau cateva secunde si sa ma intorc. Imi doresc atat de mult, sunt atat de aproape…

Si urc…

Infig hotarat betele si coltarii in crusta de gheata si urc, pas dupa pas. Ma sufoc dupa cativa pasi, imi vine sa urlu pentru ca trebuie sa ma misc asa incet, alteori scrasnesc din dinti pentru ca ma doare tot corpul si nu pot sa fac nimic sa nu mai simt, sa nu ma mai intereseze, sa rezist mai bine durerii. Unde o fi motivatia mea pentru extrem, zambetul din toate momentele acelea demente de pe munti, din furtuni si conditii extreme, de la concursuri, din situatiile la limita? Pana aici nu am mai ajuns niciodata, pana la acest disconfort total care sa imi omoare motivatia si entuziasmul.

Gasesc printre injuraturi si incordari spasmodice energia sa ma gandesc la mine, la motivele pentru care sunt acolo. La cat de mult imi doresc sa mai depasesc o limita, sa imi demonstrez ca pot, sa pot merge acasa sa povestesc ce inseamna sa traiesti pentru visele tale pana la capat, sa impartasesc si altora experienta mea. Din nou imi trece prin minte ca daca un an am vrut sa ajung aici, daca un an m-am pregatit, pentru astea cateva ore de chin in care nu imi gasesc motivatia nu am de ce sa ma opresc sau sa ma intorc.

Asa ca urc, urc in continuare, atat de incet, atat de sus…

Simt limita de care imi e cel mai frica, simt ca este aproape. Oare fac o prostie sa ma duc inca in sus? Corpul meu vrea jos, imi spune prin toate modurile posibile asta, insa nu vreau sa il ascult. Doar eu sunt aici cel in masura sa stabileasca pana cand, corpul trebuie doar el sa ma asculte. Nu ascult si nu renunt, ma uit cand la stele cand la bocancii inghetati, trag cu putere aer in piept si mai fac un pas. Si unul… si inca unul…

Ochii mi se inchid din ce in ce mai des, aproape visez cand termin de numarat cele 16 respiratii pe pas, mai nou imi e si greata. Ma uit spre varf, e atat de aproape, pot sa intind mana si sa ii “ating” pe cei a caror frontala dispare dupa culmea finala… Ma intind spre ei, parca as vrea sa ma agat de ceva, insa tot ce reusesc este sa imi prind ascensorul pe coarda fixa de langa mine. Mai urc cativa pasi si simt ca s-a terminat energia si suportabilitatea corpului meu, mi se impaienjeneste vederea si degeaba vreau sa imi dau jos gluca, frigul nu mai reuseste sa imi tina ochii deschisi. Simt cum mi se inmoaie picioarele si nu mai pot sa fac nimic, nu vreau, insa legatura dintre mintea si corpul meu s-a intrerupt.

Ma prabuesc pe zapada rascolita de coltari, in poteca, iar pana ating zapada cu tot corpul deja nu mai sunt constient.

Sperasem doar sa nu alunec la vale daca voi lesina, pentru asta ma legasem de coarda fixa. In acelasi timp, stiam ca daca sunt in poteca, cineva va trece peste mine si ma va trezi, zgaltai sau poate cine stie, ajuta…

Ma trezesc impuns cu bete de trekking si cu 4-5 figuri din alta lume aplecate asupra mea. Cine sunt astia? Toti au masti de oxigen, furtune care duc spre rucsaci, cagule si pufoaice, parca sunt de pe alta planeta. Imi revin incet incet, ma ridic intr-un cot si vreau sa ii intreb unde sunt, cat am stat acolo, cat mai e… Insa ei se ridica si pleca spre varf, lasandu-ma acolo, tras din poteca si cu ascensorul desfacut pentru a-si face ei loc.

Respir gafaind, sunt complet lipsit de energie. O zi daca mai aveam, o zi de aclimatizare, o zi in care sa ma hidratez si sa mananc mai mult de 2 geluri… Ma cuprinde o tristete profunda, o temere ca nu mai pot, ca trebuie sa ma intorc… Apoi ma gandesc ca poate daca am stat aici putin, chiar daca mi-a fost rau, m-am “odihnit” stand jos, ca poate mai pot inca putin…

Sunt intins si ma uit la stele si la cerul negru de deasupra, cu frontala aprinsa. Abia aici inteleg de ce, dupa ce ai ajuns acolo sus, iti trec prin minte ganduri ca daca ramai acolo, ramai acolo unde ti-ai implinit visul.

Visul meu insa cu siguranta nu se opreste aici, ma gandesc la cei dragi, la toti cei care au crezut in mine si care m-au sustinut, la tot ce voi putea sa fac daca ma dau jos de aici viu. Imi gasesc motivatia sa ma ridic, chiar am inca o vaga speranta ca as putea sa continui. Insa senzatia de greata se accentueaza si dupa cateva secunde vomit gelurile mancate in noaptea aceeas, impreuna cu putinul lichid baut. Desi sunt deshidratat atat de mult, organismul meu nu a putut asimila nici macar zapada topita cu minerale…

Iau astfel cea mai buna decizie pe care am luat-o de cand ma stiu – si de cand ma stiu cei din jurul meu de asemenea – de a ma intoarce, de a renunta la 150 de metri de varf, de a pune pentru prima data un pas mai jos decat penultimul.

Tristetea este de nedescris, tristetea unei lupte cu mine insumi, pierduta de mine si totusi castigata tot de mine. Tristeatea ca pentru prima data de cand urc, simt gustul amar al unui varf neatins.

Ma intorc spre cort, imi vajaie capul si ma doare si stomacul acum, cobor cu o viteza incredibila, nu imi mai amintesc aproape nici un detaliu al traseului. Rapelez cateva bucati mai dificile, incerc sa raman in siguranta si sa nu ma mai prabusesc inca o data si la coborare. Ajung la cort destul de repede, imi tremura vocea si ii strig lui Tibi sa imi deschida fermoarul pentru ca nu mai am puterea sa fac si asta.

Inauntru, bietul Tibi ma astepta in pufoaica, imi pregatise si mie o jumatate de sac de dormit cald. Nu imi aduc aminte cum scot hamul de pe mine, bocancii sau coltarii nici atat, apoi adorm intr-un somn profund, un somn pe jumatate in lumea cealalta.

Acesta a fost unul dintre cele mai grele articole pe care le-am scris pana acum, fiind nevoit sa imi imaginez si sa imi amintesc prin ce am trecut acolo sus… Am vrut sa las cateva saptamani, sa il pot scrie mai detasat, sa ma gandesc mai putin la muntii inalti si la ce ma face sa ma duc acolo. Am vrut sa cred ca dupa aceasta expeditie Muntii cei Mari o sa fie un gand indepartat, ca nu o sa ii mai doresc atat de mult. Am sperat ca Cho Oyu o sa fie cel mai inalt pe care as fi vrut vreodata sa urc, ca dupa el mintea mea se va potoli, se va simti multumita. Au fost totusi 8000m atinsi si depasiti de noi 2, de mine si Tibi, de o echipa atat de tanara si atat de pasionata.

Tot efortul, toata suferinta de acolo, toata pasiune si dedicarea, toate momentele cand nu renuntam, cand nu ne pierdem in zgomotul de zi cu zi, in nimicul de langa noi, toate ne duc mai departe, ne fac sa crestem, sa vrem mai mult si mai “sus” in tot ceea ce facem…

Imposibilul exista doar in gandul nostru, doar in limitarile pe care ni le stabilim singuri. Atat timp cat avem un vis, nimic nu se poate pune intre noi si visul nostru. Imposibilul este acolo doar o clipa, pentru a-l testa si a-l impinge mai departe…

Ne vedem data viitoare…